“sintem”?
Posted by Bitza | Filed under Despre de toate
In ultima perioada de timp, a.k.a. cativa ani, aud foarte des folosite, in mod uzual, expresii si slogane, la modul: “Sintem suma intamplarilor pe care le-am trait”, asupra careia o sa revin cu alta ocazie. Ceea ce ma surprinde neplacut, este cu totul altceva. Care “sintem”? Si, mai ales, de cand “sintem”? Cu cine mai “sintem” in gasca vesela, susnumita “sintem”? Ce s-a intamplat cu “eu sint”, “tu esti”…? De cand sint intro categorie anume, nu conteaza care, dintro data si impotriva vointei mele? Independent de ce zice fraza aia si cat de mirobolanta, fantasmagorica si ozeneizanta poate parea, cine a hotarat ca “sintem”? Stiu, or sa vina toti inteleptii lu` peste si o sa imi spuna ca fraza e atat de relevanta si puternica, prin insasi filozofia ascunsa printre cuvinte, incat e dincolo de orice contestatii si poate suporta pluralul, ca “toti” se pot identifica in fraza aia. Chiar si asa! Poate nu “sintem” toti la fel, indiferent care ar fi criteriul de selectie. De fapt, sigur nu sintem toti la fel! Poate ca eu “sint” suma concluziilor pe care le-am tras in urma intamplarilor, nu a intamparilor in sine, pentru ca, daca ti se intampla ceva si nu intelegi nimic, poate sa ti se intample aceeasi treaba de o mie de ori, tot nu o sa intelegi nimic. Personal, prin prisma acestui criteriu, cred ca, mai degraba, esti suma modalitatilor in care ai strans si analizat informatiile, nu neaparat a informatiilor brute, dar asta este alta discutie si vreau neaparat sa creez o disputa intre ezoterism si exoterism, cel putin nu acum.
Ma intreb de unde a plecat acest “sintem”. Nu neaparat sloganul de mai sus, ci acest plural aplatizant, ca un buldozer, care imi suna a alchimie comunista ce a transformat, cu de la Moscova putere, complexitate si aroma unica a individului intrun imens “sintem”, aceasta masa inerta si nedefinita. Sint tentat sa cred ca a plecat de la un om singur, altfel, nu stiu de ce ar fi avut nevoie sa legitimeze duma cu acest plural. Un om singur, care gandea mult si care a ajuns la concluzia ca este suma intamplarilor, partial veridic, de altfel, si care a zis, “o sa folosesc pluralul, macar nu ma tine minte lumea ca fiind singur”. Acest “sintem” este scuza finala a omenirii, nimeni nu iti poate reprosa nimic! De ce? Pentru ca “sintem”! Nu poti trage la raspundere o comunitate, nu mai exista particularitati, responsabilitati individuale, totul se disipa si consuma la comun, ca la gropile ramase in urma genocidelor. Cu riscu de a suna macabru, dar, apropo de gropi, oare Dumnezeu o sa zica “Voi, aia din partea dreapta, ’sinteti’ iertati!”? Sau, mai degraba, ar spune “Costele, Bobi, cum ti-o zice, ‘esti’ iertat!” ? Inclin spre a doua varianta.
Pot fi suspectat usor de subiectivism, poate si datorita faptului ca am avut o repulsie instinctiva de mic, fata de toti oamenii care se dau destepti, dar care, de fapt, nu sint atat de destepti, doar le place sa faca pe desteptii, asta fiindu-le principalul motor si calauza in viata. Cred ca genul asta de oameni vor sa te recruteze in randul lor, poate, asa, isi justifica si ei, la randul lor, apartenenta la marea familie fericita, chiar daca, personal, tind sa inclin spre concluzia ca si ei isi ascund tot o forma de singuratate. Imi e tarsa ca as fi, dupa acceptarea acestui “sintem” la mine in casa, foarte blazat si plafonat, as intra in armata indiferenta si implacabila a celor multi, atat de multi, incat nu mai conteaza cum esti. Si, pana la urma, cui i-ar folosi sa fim diferiti? Liderilor? Nici gand, dimpotriva, ei s-ar bucura cel mai mult! Familiei? Hai, sa fim seriosi! Nimeni nu-si doreste un copil problema sau un copil diferit, necesita mai multa atentie, bataie de cap, etc. Poate sa iti fie de folos tie, personal? Nici macar! De ce sa fii diferit? Stai acolo, cuminte, si nu zi nimic, ca si asa nu esti deosebit, sa nu explorezi si sa nu descoperi nimic despre tine, (categoric, asta insemnand anumite riscuri), acest “sintem” ne inchide intro inchisoare cu gratii de aur, calduta, linistita, comoda si confortabila, cu niste vorbe ca fermecate, care susura in subconstient cu aceeasi credibilitate pe care-o are discursul lupului din “Capra cu trei iezi”, cand vroia sa ii combine pe aia mici sa-i deschida usa. Acolo, faza haioasa nu e neaparat tupeului lupului care, normal, e dator sa-ncerce sa-i imbarlige, m-a fascinat faptul ca, pana la urma, iezii ii deschid astuia usa! O sa par lipsit de sensibilitate, dar, cand am citit pasajul cu macelarirea si consumarea bietilor inconstienti, aproape m-am bucurat. Ma-sa ii avertizase cum sta treaba. Cine i-a pus sa deschida usa?!
